Băutura zeilor, cea mai veche bautura din lume preparată din miere.

Miedul sau hidromelul, este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viţă de vie, cereale sau fructe.După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere ar avea 6.000 de ani.

                                                                                     ********

În epoca preistorică mierea a fost singura substanță dulce concentrată folosită pe scară largă în alimentație iar din cercetările arheologice miedul (hidromelul, vinul din miere) a fost prima băutură alcoolică fermentată apărută cu mult înaintea băuturilor obținute din fructele pomilor fructiferi, viță de vie și cereale.Prepararea si folosirea hidromelului este amintita si in scrierile antice geto-dace, celto-germanice, balto-slave, finno-ugrice, babiloniene, egiptene, romane dar si elene. Dacia, in care apicultura era dezvoltata, folosea mierea si celelalte produse apicole. Cateva marturii ale istoricilor antichitatii arata ca nivelul de cultura si civilizatie al Tracilor n-a fost egalat in antichitate pe intreg teritoriu European. Daco-getii s-au desprins din masa triburilor Trace, incepand sa-si contureze un profil de civilizatie distincta pe la inceputul primului mileniu inainte de Cristos. Cateva marturii ale istoricilor antichitatii arata profilul poporului si folosirea produselor apicole si al didromelului. “Posidoniu afirma ca misii, neam Trac din dreapta Dunarii se feresc din cucernicie a manca vietati motiv pentru care nu se atingeau de carnea turmelor lor. Se hranesc insa cu miere, lapte si branza, ducand un trai linistit.” (Straban, Geografia-in jurul anului 25-a.Ch.). “Locuitorii din Dacia sunt obisnuiti cu miere cu lapte si fier.” (Ptolemeu, Geografia -in jurul anului 150 p.Ch).“De acolo am calatorit pe un drum neted, asezat intr-o campie a Banatului si am trecut peste mai multe rauri navigabile, dintre cele mai mari, dupa Istru, era asa-numitul Drecon, apoi Tigas si Tifisas. Pe acestea le-am trecut in barcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile raurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poarta in carute, deoarece locurile sunt mlastinoase. Prin sate ni se aducea de mancare si anume in loc de grau, mei, iar in loc de vin, mied dupa cum il numesc localnicii.” (Priscus, sec.V.p.Ch). Dupa ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit sa se distruga plantatiile de vita de vie si sa nu mai bea vin, poporul (tracii sudici) a continuat sa prepare bere Tracica sau mied intrucat aveau miere din belsug. Traditia folosirii miedului se pastreaza in continuare la Geto-Dacii romanizati, la proto-romanii din perioada de trecere la feudalism, precum la urmasii populatiei romanizate din tinuturile romanesti. Miedul este perparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome: de afine, soc, mure, inclusiv lavandă. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi – cărămizile din care sunt construite proteinele – și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală. Se crede că reduce anxietatea sexuală, inclusiv temerile de performanță inadevată.Cuvântul românesc „mied” își are rădăcina etimologica în sanscritul „madhu” unde are sensul de miere sau dulce, dar totodată și de alcool. Găsim aceeași rădăcină sanscrită și în alte limbi indo-europene: greacă „methy”, slavonă „medŭ”, irlandeză „mid”, germană „met”, engleză „mead”, în daneză, norvegiană și suedeză „mjöd”, lituaniană „medus”.Strămoşii noştri cunoşteau miedul şi îl consumau încă de pe vremea dacilor antici, după cum ne lasă mărturie Ptolemeu (Geografia – în jurul anului 150 d.Hr) ”Locuitorii din Dacia sunt obisnuiti cu miere, cu lapte si mied.” In secolul III i.Hr. dacii exportau miere si mied. O spune asta si naturalistul roman Aelianus in sec III i.Hr. Bautura zeilor sau “melikraton”, cum ii zicea Homer, cucereste Europa, pornind din inima Daciei. Miedul se prepara pe la sfarsitul verii ori in primele zile ale toamnei, cand, dupa obicei, erau “sacrificati’ stupii batrani. Impletiti din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de cativa ani.
Cand incepeau sa se rupa, albinele erau roite in stupi noi, iar mierea era stoarsa. Fagurii ramasi dupa stoarcere se puneau intr-un vas mare de lemn, plin cu apa curata. Se acoperea cu un capac impletit din nuiele si se lasa la fermentat aproximativ o luna. Mierea si polenul se dizolvau incet in apa, in vreme ce ceara invechita intretinea fermentatia. Bautura avea gust acrisor, pisca la limba si era usor alcoolizata. Dacii (si mai tarziu romanii si protoromanii) i-au spus: mied. Si asa i-a ramas numele. Strabon scria, in “Geografia”, ca tracii de la sud de Dunare “nu se atingeau de carnea turmelor lor”. Spunea istoricul si geograful antic ca ei obisnuiau sa se hraneasca “cu miere, lapte si branza, ducand un trai linistit”.
Ptolemeu scria si el ca locuitorii Daciei erau obisnuiti sa manance “miere si lapte” – si sa nu va ganditi ca acestea erau mierea si laptele care curgeau, rauri-rauri, in Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor. Ar mai trebui sa trecem pe lista branza si varza (cele ale caror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/tracic al limbii romane). Alte informatii intalnim in “Ambasadele lui Priscus (diplomat roman) carescria prin sec. V d.Hr: „De acolo am călătorit pe un drum neted, aşezat într-o câmpie (a Banatului de azi) şi am trecut peste mai multe râuri navigabile, dintre cele mai mari, după Istru, era aşa numitul Drecon, apoi Tigas şi Tifisas. Pe acestea le-am trecut în bărcile de care se foloseau locuitorii de pe malurile râurilor, iar pe celelalte le-am trecut pe plute, pe care barbarii le poartă în căruţe, deoarece locurile sunt mlăştinoase. “Prin sate ni se aducea de mancare si anume in loc de grau, mei, si in loc de vin, mied, cum il numesc localnicii”. Aproape fiecare dintre autorii antici aminteste de acest mied, bautura cea mai populara a antichitatii, dupa vin. Se arata chiar ca, atunci cand Deceneu a dispus taierea viilor, pentru ca dacii sa nu mai aiba vin, ei au continuat sa prepare aceasta bautura slab alcoolizata, care devine mai puternica si mai piscatoare la limba dupa trei-patru luni de fermentatie, bautura care le era la indemana, caci miere aveau din belsug. Iar miedul pornea a se face cam la vremea asta, imediat dupa mijlocul verii, cand, dupa traditie, se scotea si mierea din stupi. Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): “…pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțiva.” Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”. Pentru vikingi, miedul este cel ce a daruit omului inspiratia poetica. De asemenea, este bine-cunoscut ca Odin a facut din “miedul poetilor” o licoare magica, ce asigura puterea premonitiei. Odin l-a invins pe gigantul Suttung pentru a castiga miedul, pe care acesta-l pastra ascuns într-o incapere subterana. In mod traditional, miedul era oferit la toate reuniunile solemne, iar actul de a bea impreuna asigura o legatura magica, nu doar intre cei prezenti, ci mai ales intre oameni si zei. În urma numeroaselor studii aparținând unui institut londonez, s-a concluzionat că acest amestec de miere, apă pură și polen este un adevărat cocktail de vitamine, enzime și hormoni naturali. Acesta este miedul* – o bautura alcoolică slabă**, obținută prin fermentarea mierii amestecate cu apă și polen, ce grăbește vindecarea rănilor. S-a discutat însă că nu ar fi doar o simplă băutură alcoolică slabă, ci unul dintre cele mai vechi remedii, stimulente, reîntineritoare și afrodisiace cunoscute, mergându-se până la a fi considerat elixirul tinereții, el redând pofta de mâncare, pofta de viață și acționând contra sterilității.S-au făcut referiri chiar la o tinerețe veșnică, obținută prin consumarea în combinații cu anumite ierburi care creșteau la poalele munților Himalaya.

Ca medicament era pretuit ca preventiv impotriva ciumei.

În Europa de vest se produce puțin hidromel în ziua de astãzi, de pildã producția francezã nu depãşeşte 3000 de hectolitri.
Polonia are douã feluri tradiționale de mied: dwojniac (învechit 5-7 ani) şi trojniac. La 1970 în America de Nord existau trei companii producãtoare.Pregãtit în condiții optime dupã una dintre metodele consecrate (Godan – cu maia de struguri; Derosne/Layens – cu pasturã; Cabas/Ware – cu drojdie de vin sau Jacquemine – cu fermenți selectivi), miedul poate concura fãrã probleme orice vin prestigios.Simbolistica licorilor încadreazã hidromelul în categoria celor dãtãtoare de nemurire. Este bãutura zeilor de pe lumea cealaltã şi bãutura care se serveşte la ospețele ritual.
Ce-i drept, cãlugãrii care au transportat legendele l-au mai înlocuit cu vinul. Celții îl consumau la toate sãrbãtorile, la concurențã cu Berea.În Bretania încã se mai bea frecvent şi astãzi. Berea este pentru celți bãutura rãzboinicilor, iar miedul, cea a zeilor.Prin participarea sacerdoților care întruchipeazã divinitatea la sãrbãtoarea Samain se confirmã statutul bãuturii.
Uneori, regele care îşi pierde tronul moare înecat într-un butoi cu hidromel.Bãutura încã mai este consideratã divinã în Africa, unde pentru bãştinaşii bambara înseamnã cunoaştere, înțelepciune.Compoziția lui o explicã prin aportul simbolic. Apa fertilizeazã, permite comuniunea, este origine a vieții, mijloc de purificare, centru de regenerare, conține sãmânța primordialã. Cufundarea în apã semnificã reîntoarcerea la origini, la imensul rezervor de potential.Pe de alã parte, mierea simbolizeazã prospețimea, claritatea, adevarul. Este totodatã principiu fecundator, izvor de viațã şi nemurire, hrana care oferã ştiința, dupã cum ne amintim şi din tradiția lui Pitagora, care s-ar fi alimentat doar cu ea.Bãştinaşii bambara comparã adevãrul cu mierea, pentru cã asemenea fagurelui, nu are nici fațã, nici dos, şi este cel mai dulce lucru de pe lume. Unirea celor douã componente simbolice este facilitatã şi de forța stimulentã a celorlalte ingrediente, iar prin fermentație se sublimeazã calitãțile elementelor. Fermentând, hidromelul îmbatã, conform tradițiilor, cu… adevãr.Desi Europa este locul de origine al prepararii hidromelului, astazi doar putin hidromel se produce in Europa de vest. In Anglia exista o companie care produce hidromel, in Franta productia industriala nu depaseste 3.000 de hectolitri. Polonia produce doua feluri de hidromel dupa metodele traditionale: Dwojniac (invechit 5-7 ani) si Trojniac (invechit cel putin 3 ani).Conform catalogului “wines and vines” (vinuri si vite de vie) in 1970 existau in America de Nord trei companii producatoare. Marea majoritate a vinurilor de miere este vin cuser.

Hidromelul se poate prepara prin:

1. Metoda Godan (cu maia de struguri)
2. Metoda Derosne si Layens (cu pastura)
3. Metoda Cabas si Ware (cu drojdie de vin)
4. Metoda Jacquemine (fermenti selectivi)

Dupa metoda de preparare hidromelul poate fi:
-sec
-dulce
-sampanizat

Preparat in conditii optime respectand tehnologia hidromelul poate concura cu succes vinurile de marca: vinurile de Rin, Champagne, Bordeaux, Xeres, Malaga.Aceste scurte informatii speram sa va trezeasca curiozitatea si interesul pentru prepararea unei bauturi sanatoase, gustoase si reconfortante.

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

Magazin * Hrana populatiei romane in antichitate! – alimentatia vechilor romani era foarte diferita de a noastra.

Alimentatia vechilor romani, in primele timpuri frugala, a devenit apoi destul de variata si, ca mod de preparare, foarte diferita de a noastra. Painea a ajuns un aliment comun abia in sec. II i.e.n. Pana la acea data in loc de paine se consuma un fel de fiertura, un terci, din mei sau din faina de grau cu tarate, fierte in apa sau in lapte; la care se adauga-dupa gust si dupa posibilitati-oua, branza, miere, condimente diferite, bucati de carne sau maruntaie. Acest terci a ramas pana in epoca imperiului mancarea de baza, aproape zilnica, a celor saraci. Painea – din faina de grau, sau mai modesta, de orz- a ramas mult timp un articol de lux. Era preparata de brutari (in timp ce in gospodarie se facea lipia), fara plamadeala, pana tarziu in era republicana. Plamadeala era de obicei pregatita(din faina de mei amestecata cu must de struguri) o data pentru intreg anul; ceea ce dadea painii un gust acru. Romanii consumau mai multe calitati si varietati de paine- pregatita cu lapte, sau cu untdelemn, sau cu untura, sau cu condimente, sau cu oua, sau chiar cu stafide.In general se punea foarte putina plamadeala, incat painea era foarte deasa si grea pentru stomac. Baza alimentatiei o formau legumele; de unde, nevoia unui consum de sare intr-o cantitate mai mult decat dubla decat socotim noi azi ca este necesara organismului.Varza, ceapa si usturoiul, sfecla alba, laptucile si macrisul, castravetele, bobul si lintea, frunzele de hrean, ridichile, urzicile sau prazul erau legumele care- fierte si pregatite cu untdelemn, otet sau vin- constituiau hrana majoritatii populatiilor. Taranii consumau carne de oaie si de capra, extrem de rar carne de vaca; carnea de porc putea fi apreciata numai de cei avuti. Pentru mesele celor foarte bogati se vanau cerbul si mistretul; in timp ce iepurii si harciogii erau ingrasati in crescatorii. Dintre pasari (comune erau gaina si gasca) , cele mai apreciate la marile ospete erau fazanul, bibilica si in special paunul ingrasat. Laptele dulce era folosit mai mult pentru prepararea mancarilor, decat baut. Romanii beau mai ales lapte acru de oaie si de capra, foarte rar lapte de vaca.Pregateau cascaval si diferite branzeturi, condimentandu-le cu tot felul de ierburi, de fructe si de substante aromatice; in schimb nu consumau de loc smantana sau untul. Desi cunosteau uleiul de nuca, de migdale, de susan, de rapita, etc., romanii intrebuintau in alimentatie numai untdelemnul de masline (care pana in ultimele secole ale republicii era foarte scump). Maslinele se consumau in mare cantitate, proaspete sau conservate; indulcite cu miere se serveau fie ca aperitiv, fie ca desert. Taranii mai faceau si un fel de turta din masline tocate si condimentete cu diferite ierburi aromatice. Smochinele, strugurii, alunele si prunele se mancau cu paine. Conservate prin uscare, merele, perele si prunele erau mancarea frecventa a taranilor iarna. –Dar marea pasiune gastronamica a romanilor era pestele, precum si numeroasele specii de crustacee si moluste. In timp ce pestele cel mai comun de mare si de rau era la indemana oricui, la mesele celor bogati erau preferati sturionii si calcanul; mai presus de oricare altii insa, sola si barbunul. S-au pastrat numeroase retete culinare si multe informatii privind bucataria romanilor.In general, retetele si preferintele lor- de pilda, pentru carnea anumitelor animale sau pasari-raman foarte departe de gusturile lumii moderne. Carnea de porumbel, de exemplu era pregatita cu miere, curmale, piper, untdelemn si mustar; tiparul se servea cu piersici drept garnitura; iar alte specii de pesti erau pregatiti nu mai putin straniu: cu prune, marmelada de caise sau pireu de gutui. Romanii erau foarte lacomi de ciuperci, pe care insa le pregateau cu miere de albine! In toate retetele de bucatarie romanice figurau din abundenta substantele aromatice, unele cu totul neobisnuite: pistil de sofran, suc de trandafiri, s.a. Asocierea de elemente picante cu elemente dulci era proprie bucatariei romane. Dar caracteristica principala a acestei bucatarii era folosirea larga a diferitelor sosuri de peste. Intre acestea era si faimosul “garum”-un incredient foarte scump, pregatit din maruntaie si bucati intregi de peste gras amestecat cu plante si diferite plante aromatice; totul era lasat sa fermenteze, sa se descompuna, timp de o luna; dupa care, din acest amestec se filtra pretiosul lichid, garum, folosit pana si la prepararea…dulciurilor! Dulciurile le pregateau romanii folosind- elemente principale si in cele mai neobisnuite combinatii- mierea, branza, vinul, grasimea de porc, anasonul si chimionul; alte dulciuri preferate erau: omleta pregatita cu lapte, apoi acoperita cu miere si cu piper; sau nuci, migdale si curmale fierte in miere si apoi aromatizate cu felurite condimente picante. Dupa dulciuri urmau fructele uscate si vinul. Romanii dispretuiau berea- bautua curenta in Spania, in regiunile dunarene, in Gallia(unde se bea amestecata cu miere); dar in Peninsula Italica, numai in zona locuita de liguri. Taranii romani pregareau vinuri de fructe, bauturi fermentate din mere, pere, gutui, scoruse, s.a.; iar amestecand o parte de miere si doua parti de apa de ploaie fiarta, obtineau o bautura pe care o consumau dupa o perioada de fermentatie de cateva luni. Dar principala bautura, de larg consum, ramane vinul de struguri.Era o bautura accesibila tuturor, intra chiar si in ratia alimentara a sclavilor,-fireste vinul de proasta calitate. Felul in care era tratat si conservat vinul –chiar cel rezultat din prima tescuire- ii dadea un gust foarte ciudat; caci pentru conservare, inainte de tescuire strugurii erau tinuti in apa de mare, sau se adauga mustul in proportie de 4% .(Grecii puneau in vin apa de mare intr-o proportie de pana la 33%!). Vinul era apoi pastrat sau transportat in amfore smolite in interior cu rasina(sau cu bitum special adus din Palestina) si acoperite cu rasina si cu un strat de argila in care se introducea un con de pin- care apoi incoltind si unflandu-se facea ca amfora sa fie inchisa ermetic. Adeseori se adaugau diferite plante aromatice, care schimbau complet gustul vinului. Vinurile licoroase se obtineau fierband mustul.Ca aperitiv se bea must fermentat timp de 20 de zile, adaugandu-I-se o parte de miere la trei parti de must. Alte tipuri de vin-aperitiv erau aromatizate cu pelin sau cu un amestec de trandafiri, levantica si…bitum! Sau cu miere in care se macerasera frunze de trandafir, de violete sau de cedru. Femeilor le era interzis prin lege sa bea vin (deoarece se credea ca vinul provoaca sterilitatea si avortul spontan), dar aceasta dispozitie oficiala nu era respectata. Masa principala a unui roman era cina. Dimineata,romanii luau o mica gustare: paine, branza, masline sau miere; iar la pranz, mancare rece, de obicei ramasa de seara precedenta.In casele celor bogati, bucatarii erau recrutati dintre sclavi (cetateni bucatari de profesie nu existau, spre deosebire de Grecia). Fastul excesiv, deprost gust, de la mesele imbogatitilor este ilustrat de cina data de Trimalchio, descrisa de Petronius in Satiricon; dar, in general vorbind, asemenea excese erau exceptii. In straturile sociale medii si superioare cina cu invitati era o placuta ocazie de intalnire, de conversatie, de destindere, de petrecere. O asemenea cina,un ospat, incepea de obicei pe la ora 3 dupa-amiaza. In sufragerie, in triclinium erau asezate de-a lungul peretilor 3 paturi-canapele-avand in mijloc masa de servit- pe care luau loc intinsi pe o parte, cu cotul drept sprijinit pe o perna, cate trei persoane de fiecare pat-sofa. Numarul perfect de comeseni era de noua. In dispozitia paturilor-canapea si in stabilirea locurilor comesenilor se respectau anumite norme precise.Invitatii veneau insotiti de sclavi, care la intrare le scoteau incaltamintea inlocuind-o cu sandale usoare; iar la plecare le luminau stapanilor calea cu torte. In epoca imperiala a aparut fata de masa. Servetelele- care nu serveau la altceva decat sa acopere locul pe care se aseza comeseanul- erau de obicei aduse de acasa de invitati. (Acestia luau la plecare, infasurate in servet, portii din mancarile ramase, -ceea ce era un compliment facut amfitrionului). Farfuria se tinea in mana stanga. Resturile, oasele,scoica stridiilor, etc. se arunca pe jos. Ca tacamuri- cutite, linguri, (bucatile de carne se mancau cu degetele) si polonice pentru turnatul vinului in cupe, din castronul mare in care vinul era totdeauna amestecat cu apa, in proportiile stabilite de comeseanul ales de ceilalti ca “rege” sau “maestru” al ospatului. In timpul acestei ultime parti a ospatului comesenii, incununati cu coroane de flori, inchinau in cinstea celor absenti sau a celor prezenti, ascultau lecturile facute de un sclav instruit, sau jucau jocuri de noroc. La ospetele date de cei foarte bogati seria divertismentelor putea fi eventual completata cu performantele cantaretilor, instrumentistilor, dansatoarelor, balerinelor, bufonilor sau acrobatilor.

sursa: http://cyd.ro/

Magazinul de sambata – Dictionar Apicol

DECANTORUL DE CEARA - este un vas spoit sub formă de con cu vârful în jos, cu pereţi dubli, în care se pune ceara topită, menţinută la o temperatură constantă de 20-25 0C cu ajutorul unui curent de apă caldă care circulă în interiorul pereţilor dubli. După circa 10-12 ore, se deschide un robinet pentru scurgerea reziduurilor, ceara curată scurgându-se direct în formele de solidificare.

DECEMBRIE - liniştea în stupină face parte din condiţiile unei bune iernări. Circulaţia stuparului prin faţa stupului nu este auzită de albinele din stup dar, atunci când pământul este îngheţat albinele se neliniştesc. Dacă zăpada a căzut abundent şi a acoperit stupii nu trebuie intervenit căci ea ţine de cald. Dacă cumva cade o ploaie peste zăpada troienită, crusta de deasupra trebuie spartă, pentru ca aerul să poată pătrunde până la stupi. La fel trebuie procedat şi cu crusta de gheaţă care se formează la urdinişurile superioare. 
Acum este timpul cel mai potrivit pentru a face bilanţul activităţii apicole. La capitolul cheltuieli se vor trece toate cheltuielile legate de hrana albinelor (inclusiv mierea lăsată pentru iernare), costul materialelor folosite (unelte, faguri noi puşi în stup, sârmă, cuie, medicamente), costul mătcilor selecţionate, costul transportului, pazei, costul reparaţiilor mijloacelor de transport, asigurărilor şi verificărilor tehnice, plata muncitorilor sezonieri. Pentru amortizarea stupilor şi altor mijloace de bază se va trece un coeficient de 10% din valoarea lor (dacă se face stupărit pastoral) şi numai 5% dacă stupina e staţionară. La rubrica venituri se va trece întreaga producţie de miere şi ceară obţinute. Aparte se va calcula valoarea produselor secundare obţinute cum este cea a mătcilor împerecheate şi folosite în propria stupină cât şi cea a celor vândute, a roilor, lăptişorului, polenului, propolisului, veninului etc.

DEPRESIUNEA-fenomenul de depresiune se manifestă prin:
reducerea cantităţii de puiet (puiet pestriţ);
scăderea vitalităţii familiei,
scăderea instinctului de apărare,
încetarea construirii fagurilor,
sensibilitate la boli,
scăderea dimensiunilor corporale etc.

DESCHIDEREA STUPULUI - numărăm mai întâi ramele ocupate de albine ca să ne dăm seama de puterea coloniei, apoi trecem pe o latură, făcând loc pentru scoaterea primei rame. Ramele sunt cercetate din ochi, pe deasupra, pentru a vedea cu ce sunt ocupate (puiet, miere, păstură), greutatea fiecărei rame fiind apreciată printr-o mică ridicare. Atunci când stupii nu sunt dotaţi cu funduri mobile, la revizia de primăvară este necesar să curăţim fundurile. În acest scop, ramele vor fi împinse sau trase în partea opusă urdinişului, după curăţare fiind aduse la loc, cu acest prilej făcând toate observaţiile necesare pentru bunul mers al coloniei.
Fagurii cu prea multă miere vor fi descăpăciţi pe suprafeţe mici (1-2 dm2 fără a ne atinge de obişnuita coroană) făcând loc mătcii pentru ouat.

DEZERTAREA COLONIILOR - părăsirea stupului şi lăsarea tuturor fagurilor goi, chiar şi atunci când se mai găseşte puiet, este un fenomen rar întâlnit, fiind determinat de lipsa de provizii sau din diverse cauze (diaree, loca, lipsa spaţiului etc.).

DEZINFECTII IN STUPINA - utilizarea uneltelor sau a materialelor de la o stupină la alta, constituie o mare greşeală, chiar şi în cazul în care ambele stupine sunt sănătoase, fiecare stupină având o floră microbiană caracteristică la care albinele proprii sunt adaptate.

Clasificări
După scopul urmărit dezinfecţia este de mai multe feluri:

1) Profilactice
Se execută primăvara şi toamna în toate stupinele.

2) De necesitate
Se execută în perioada de evoluţie a bolii (la îmbolnăvire), pentru combaterea unor boli (locă, nosemoză clinică, viroze, puiet văros şi pietrificat etc.) din momentul înregistrării primelor cazuri şi până la lichidarea focarului.
Orice fel de dezinfecţie începe cu curăţirea manuală.

3) Finale
Se fac după încetarea bolii în vederea evitării reapariţiei.

Fazele dezinfecţiei

Curăţirea manuală

Orice fel de dezinfecţie începe cu curăţenia manuală, ce constă în raderea cu peria, dalta, şpaclul şi cuţitul a cerii şi propolisului de pe pereţii stupului şi a accesoriilor lui (fundul, podişorul şi ramele), precum şi rosăturile de faguri, cadavre de albine, dejecţii şi a altor corpuri străine din interiorul stupului, insistându-se asupra colţurilor şi crăpăturilor.

Dezinfecţia propriu zisă

Stupii se supun unei dezinfecţii riguroase conform indicaţiilor;
Halatele, şorţurile şi bonetele se vor dezinfecta prin fierbere într-o soluţie de sodă de rufe 5% timp de 30 de minute;
Mănuşile se supun vaporilor cu formol;
Fagurii fără puiet mort, proveniţi de la stupii infectaţi se dezinfectează în camere ermetizate cu vapori de formol, acid acetic glacial sau prin sulfurizare (fagurii stropindu-se cu apă înainte de afumare fiind apoi spălaţi şi uscaţi înaintea introducerii în stupi);
Fagurii cu puiet mort se elimina şi se topesc, ramele goale de faguri urmând a fi curăţate şi dezinfectate;
Mâinile se vor dezinfecta prin spălare cu apă şi săpun.
Respectarea timpului de contact
Fiecare produs are nevoie de o perioadă de contact pentru ca dezinfecţia să-şi facă efectul. Această perioadă este dependentă de mai mulţi factori (substanţă, temperatură, concentraţie etc.).
Îndepărtarea prin spălare şi aerisire
Efectul nociv al substanţelor administrate trebuie înlăturat prin spălare şi aerisire, altfel vor fi afectate şi albinele.

Substanţe dezinfectante 
Pentru stupi şi alte materiale

Carbonatul de sodiu
Soda de rufe – în concentraţia de 5-10% (50-100 g la 1 litru apă caldă).

Dezinfectant cationic
În concentraţie de 20% se foloseşte sub formă de soluţie – 7,5 ml la litrul de apă.

Formolul comercial

Formalina 29%, care conţine ca principiu activ aldehida formică, în soluţii de 2-4 %, se administrează cu echipament de protecţie şi numai sub supraveghere sanitar-veterinară. Se foloseşte şi în concentraţie de 14% (140 ml formol comercial 1/1 litru apă), cantitatea de soluţie folosită pentru dezinfecţia unui stup fiind de 4 litri soluţie, sau în concentraţie de 20%. Hristea recomandă ca în fiecare stup să fie prezentă o sticluţă cu soluţie de formol 20%, în interiorul acesteia introducând un fitil ce iese prin gâtul sticlei cu 2-3 cm deasupra, considerând că evaporarea lentă a formolului previne apariţia bolilor (Vezi Stupăritul, pag 553, 558-559, 601. Acest lucru nu ştiu dacă este recomandat, având în vedere noile prevederi ale normelor UE dar, probabil că e de folos în stupinele contaminate, de la care oricum nu se comercializează mierea). Daca stie cineva mai multe despre acest lucru este rugat sa vina cu completari. Tratamentul cu soluţia de formol are un folos îndoit: din cauza puternicului miros ce se răspândeşte în stup, albinele sunt silite să facă o ventilaţie foarte puternică, datorită căreia, larvele moarte din stupii bolnavi se usucă şi, în acelaşi timp, prin faptul că pentru această ventilaţie stau mai multe albine la urdiniş, acesta e mult mai bine apărat şi hoaţele nu pot să intre. Sticluţele nu vor fi niciodată pline până sus, ci numai pe trei sferturi. Ele pot fi aşezate într-o tăietură făcută într-un colţ de ramă, sau la marginea dinspre diafragmă, alături de ramă. Singura grijă a apicultorului va fi ca din când în când, să deschidă stupul şi să vadă dacă nu cumva albinele au propolizat capătul fitilului care iese din sticluţă, împiedicând astfel evaporaţia. În acest caz ori va schimba fitilul, ori va dizolva propolisul în puţin spirt.

Hidroxidul de sodiu (NaOH)

Soda caustică – în concentraţii de 4% (40 g la 1 litru apă calda), impune folosirea unor haine de protecţie. Ea distruge majoritatea bacteriilor, protozoarelor, virusurilor şi paraziţilor în formele lor de dezvoltare şi de rezistenţă (spori), puterea sa de dezinfecţie crescând direct proporţional cu temperatura soluţiei (soluţiile fierbinţi de 70-90 oC fiind cele mai active). Pentru a mări puterea de dezinfecţie se adaugă sare de bucătărie în concentraţie de 5%. Manipularea sodei se face obligatoriu cu mănuşi şi cizme de cauciuc şi cu haine de protecţie. Pentru dezinfecţia unui stup se folosesc 3-4 litri soluţie de sodă caustică sau de sodă de rufe calcinată (carbonat de sodiu) în concentraţie de 5%.

Propolisul

Albinele acoperă cu un strat subţire de propolis întreg interiorul stupului şi mai ales spaţiile înguste precum şi eventualele crăpături, ca sedii ale unor posibile focare de infecţie. Fiind şi rău conducător de temperatură, propolisul de pe pereţii stupilor protejează albinele împotriva frigului iarna, sau împotriva căldurii excesive vara.
Primăvara apicultorii îşi curăţă stupii şi uneori îi ard cu lampa de sudură, în felul acesta îndepărtând stratul de propolis, facilitând atacul bacililor sau impunând albinelor o pierdere de timp şi de energie pentru refacerea acestui strat. Din aceasta cauză se recomandă ca după dezinfecţia şi expunerea stupilor la aer timp de 48 – 72 ore, pereţii şi fundurile lor, ca şi ramele noi să fie unse cu extract alcoolic de propolis, folosind în acest scop o pensulă sau un tampon. La nevoie, spaţiile mici sau crăpăturile să fie astupate cu propolis moale cu ajutorul unei spatule.
Extractul alcoolic de propolis se prepara din amestecul a 100 g de propolis fărâmiţat în 400 ml alcool etilic la 96%. Sticla să fie agitată periodic timp de 10-15 minute, pe parcursul a 3 zile. După filtrare soluţia poate fi folosită. Pentru un stup nou cantitatea de extract necesara este de 60 ml. Pentru un stup care a fost ocupat cu albine, necesarul este de 4 ml.

Soluţia de săpun
Săpunul de rufe – soluţie de 5% – în apă fierbinte se poate folosi atât ca detergent cât şi ca dezinfectant pentru obiectele de pânză şi lemn (stupi, rame, faguri şi ustensile), fiind şi un foarte bun distrugător de virusuri.

Spirtul

După curăţirea resturilor cutia stupului se şterge cu o cârpă bine înmuiată cu spirt medicinal, după care se pulverizează spirt medicinal în interiorul cutiei şi se da foc. În momentul când propolisul şi ceara de pe pereţi încep să se topească se intervine cu o cârpa umedă cu care se acoperă stupul în vederea stingerii focului. În felul acesta se evită mirosul neplăcut generat de flambarea stupilor cu benzină.

Pentru fagurii goi de rezervă

Acidul acetic glacial 96%

Se foloseşte sub formă de vapori neîncălziţi, pentru dezinfecţia fagurilor goi de la rezervă, pentru combaterea sporilor de nosema şi a găselniţei, aceştia introducându-se în corpuri de stup, dulapuri sau camere etanşate. în cantitate de 2 cm3/l volum. Pentru un corp Dadant se folosesc circa 120 cm3. Expunerea la vaporii de acid acetic glacial emişi la temperatura mediului este de minim 7 zile.

Apa oxigenată

Hidrogenul peroxidat sau peroxidul de hidrogen poate fi folosit ca soluţie comercială de apă oxigenată 3% ce se poate prepara din perhidrol 1 parte la 9 parţi apă sau din perogen 6 comprimate la 1 litru de apă. E folosită în cazul virozelor. Fagurii goi pentru rezervă se dezinfectează prin umplerea celulelor cu soluţie sau prin stropire şi îmbăiere. După 24 de ore se elimina apa din faguri şi aceştia se usucă prin aerisire.

Cloramina B
Concentraţia indicată este de 10-20 comprimate de cloramină la litru de apă. Soluţiile de perhidrol, perogen şi cloramină se prepara imediat înainte de folosire şi se utilizează mai ales la dezinfecţia fagurilor în caz de viroze şi pentru materialele folosite la creşterea mătcilor.

Sulful
Este utilizat sub formă de fumigaţii prin arderea batoanelor (pulberea nu e recomandată) şi necesită 50 g la m3, fiind recomandat pentru dezinfecţiile împotriva nosemozei şi pentru combaterea găselniţei.

Pentru stupină
Oxidul de calciu (CaO)
Varul nestins – se împrăştie 0,5-1 kg / m2, apoi vatra se sapă. Se poate folosi şi varul stins (clorura de var) sub formă de suspensie în apă (10-25%), în dezinfecţia de necesitate, prin împrăştiere şi săpare.

Felurile dezinfecţiei
1. mecanică
Se face prin răzuire cu dalta, cutitul, peria de sârmă = metodă insuficientă şi ineficientă.

2. termică (prin flambare)
E foarte eficienta (se recomandată folosirea unui dispozitiv de flambare cu gaz de butelie), flambarea executandu-se dupa o prealabila curatare mecanica a tuturor componentelor.

3. chimică
Se refera la utilizarea substanţelor dezinfectante sub diferite forme de agregare (soluţie, vapori etc.).

4. mixtă
Combină metodele de dezinfecţie enumerate mai sus avand cea mai mare eficienţă. Din acest motiv aceasta metoda este cea mai recomandata.

Diafragme etanşe
Pentru ca diafragmele să fie etanşe acestea trebui prevăzute pe margini cu câte o foaie de cauciuc care să atingă fundul iar în partea de sus să închidă golul de sub podişor. Ele sunt folosite cu succes la etanşeizarea compartimentelor de iernare a mai multor nuclee, la buna împachetare pentru păstrarea căldurii în cuib sau la alcătuirea nucleelor de împerechere întreţinute în aceeaşi cutie de stup.

Speram ca v-am fost de folos.

Rusaliile * Pogorarea Sfantului Duh – Cincizecimea*

La zece zile dupa Inaltarea lui Hristos, respectiv la 50 de zile de la Invierea Sa, praznuim Rusaliile – Pogorarea Sfantului Duh, cunoscuta si sub denumirea deCincizecime. Anul acesta praznuim Pogorarea Sfantului Duh pe 31 mai. Ca vechime, Rusaliile coboara pana in veacul apostolic. In primele secole crestine, praznicul Cincizecimii era o dubla sarbatoare: a Pogorarii Duhului Sfant si a Inaltarii lui Hristos. In jurul anului 400, cele 2 sarbatori s-au despartit una decealalta.Evenimentul Pogorarii Duhului Sfant este descris in cartea „Faptele Apostolilor”. Aici se spune ca Duhul Sfant Se pogoara din cer ca un vuiet mare de vant si Se imparte deasupra capului fiecaruia din cei prezenti, in chip de limbi ca de foc.Textul „Cand a sosit ziua Cinzecimii, erau toti impreuna in acelasi loc” a dat nastere la multe nedumeriri, pentru ca nu se precizeaza cine sunt acei „toti”. Din dorinta de a aduce mai multa lumina in acest caz, versiunea romana a Noului Testament a introdus termenul de „Apostoli”. Insa, daca se omite cuvantul „Apostoli”, poate rezulta ca in acea zi se gaseau laolalta nu numai cei doisprezece, ci toti cei o suta douazeci de frati care s-au aflat impreuna cu Apostolii alaturi de Iisus, incepand cu Botezul savarsit de Ioan si pana la Inaltare. Sfantul Ioan Gura de Aur, Teofilact si alti exegeti, afirma ca la Cincizecime au fost prezenti nu numai apostolii, ci si alti frati. De aici reiese ca Sfantul Duh s-a revarsat peste toti membrii Bisericii, si nu numai peste ierarhia reprezentata de apostoli. Exegeza ortodoxa, precum si cea romano-catolica, bazate pe Traditie, afirma ca la Cincizecime era de fata si Maica Domnului. Dupa Pogorarea Sfantului Duh, Apostolii au primit puterea de a grai in limbi necunoscute de ei pana atunci. Au descoperit invatatura Mantuitorului si altor neamuri, in diferite limbi. Inceputul a avut loc chiar in aceasta zi, cand s-au facut intelesi de toti iudeii veniti la Ierusalim din tot Orientul. Pelerinii neputand sa-si explice cum de puteau predica in graiuri diferite, unul dintre ei ii acuza ca ar fi „plini de must”, adica beti. Atunci Sfantul Petru a luat cuvantul pentru a-i apara pe Apostoli de o asemenea invinuire, dar si pentru a vorbi multimilor despre Hristos. El le-a descoperit ca se implinise profetia lui Ioil: „Iar in zilele din urma, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul”. In urma cuvantarii lui Petru, trei mii de persoane au primit botezul.Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Sfantului Duh in lume, ca despre un act prin care Duhul ar lua locul lucrarii lui Hristos. In acest caz, Biserica ar fi numai opera Sfantului Duh. In realitate insa, Duhul trebuie vazut intotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci, nu trebuie vazut sau conceput ca despartit de Hristos.Exista obieiul ca in ziua de Rusalii, sa se aduca in biserica frunze de nuc sau de tei, simbol al limbilor ca de foc, ca semne ale coborarii Sfantului Duh. Ele sunt binecuvantate si impartite credinciosilor.

crestinortodox.ro

„Cu viaţa mea apăr viaţa!”

Concursul cu tematică de protecţie civilă„Cu viaţa mea apăr viaţa” şi-a desemnat câştigătorii în cursul zilei de vineri, 29 mai a.c., la competiţie participând 12 echipe din 11 unităţi de învăţământ din judeţul Vrancea. Competiţia, organizată de Inspectoratul Şcolar Judeţean în colaborare cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Anghel Saligny” al judeţului Vrancea a avut un rol educativ, tehnico-aplicativ şi sportiv şi a fost organizata pe două nivele: gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XI). Activitatea s-a desfăşurat la Liceul cu Program Sportiv din municipiul Focşani, iar clasamentul final arata astfel:

La nivel gimnazial primele trei locuri au fost castigate de elevii de la Şcoala „Ion Basgan” Focşani – locul I, Şcoala Gimnazială „Petrache Blându” Ciuşlea – locul II şi Şcoala „Ştefan cel Mare” Focşani – locul III.

La nivel liceal, competitia a fost castigata de  elevii de la Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau” Focşani – locul I,  Colegiul Tehnic „Traian Vuia” Focşani – locul II şi Colegiul Tehnic „G.G. Longinescu” Focşani – locul III.

Câştigătorii vor participa la faza interjudeţeană, care se va desfăşura în judeţul Buzău, la începutul lunii iunie.